duminică, 6 decembrie 2009
Am calcat pe’o stea
Dragostea e asemeni febrei. Nu le putem stapani si nici nu putem limita durata sau intensitatea. Pentru a ajunge la o relatie de lunga durata este important sa existe o intelegere reciproca. Nu uita ca nimeni nu este perfect, si ca dragostea este un sentiment nobil pe care ar trebui sa-l pretuiesti. Cine stie sa iubeasca stie, de asemenea, sa ierte. Imaginea iubirii ideale din povestile copilariei exista, important este sa ai disponibilitatea sufleteasca de a o cauta si de a o lasa sa patrunda frumos in sufletul tau. Ca un om sa iubeasca pe altul e probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata, sarcina suprema, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu.. Ca sa nu mai fii singur, trebuie sa imparti ceea ce simti cu altii. Eu am ales sa impart cu tine.
Nu am facut decat sa calc pe o stea si apoi am simtit caldura aceea puternica ce-mi invada trupul. Asa a inceput totul.O bataie de inima, un joc de cuvinte si ai tai ochi minunati care “ma privesc” inca si acum dar nu-mi dau seama cum...
M-am intrebat de atatea ori de ce tu, de ce eu si de ce asa, cand parca totul ne desparte. De ce inima mea tresare la fiecare vibratie a vocii tale, de ce imi mangaie pielea? Nu am trait, probabil, niciodata asa ceva - visam la tine inca din copilaria plina de povesti, visam sa apari si sa ma iubesti si uite cum, pentru un timp, povestea mea a devenit realitate. Sint fericita ca stiu si pot sa te iubesc. Asa cum mi-am dorit intotdeauna sa iubesc si cum nu a reusit nimeni sa ma determine s-o fac pina acum. Este drept ca ma intreb, de ce … de ce atunci cind doi oameni se intilnesc, se iubesc, se inteleg, se completeaza…trebuie sa apara acel ceva care care sa-i desparta ? De ce ne refuzam dreptul de a fi fericiti ? De ce fugim de bine ? Refuzi sa ma lasi sa incerc sa-ti arat ca exista bucurie in viata ta. Parca in fiecare moment astepti sa ma trezesc si sa renunt la a mai lupta in acest razboi pe care nu-l pot castiga singura. Astepti „lumina”… dar cum o astepti... cu obloanele lasate si usile incuiate? Probabil ca sint un „nimic” care se agata de fiecare Umbra de lumina pe care o lasi. Ma simt ca-ntr-o-nchisoare, nu pot sa ies, nu pot sa stau, nu pot sa strig, nu pot sa soptesc, nu pot fi eu, dar nu pot fi nici prefacuta. Iti scriu, iti spun, vibrez de parca inima mea ar fi epicentrul tuturor cutremurelor de pe Pamant si tu nu le simti... Crezi ca nu stiu ce inseamna sa te lasi pierdut in pasiunea nebuna, crezi ca nu stiu cum e sa-ti pierzi capul, sa traiesti pe culmi, crezi ca m-am nascut ieri?
Am trait si eu clipe, momente, secunde si minute minunate fara a-mi crea un invelis iluzoriu frumos si colorat, dar lipsit de orice valoare. Le-am trait si m-am bucurat de ele, dar acum vreau sa inot in intregul ocean nu numai pe un val.
Toate aceste randuri nu au valoare fara tine si fara mine... Mergem inainte, dar nu stim care la dreapta, care la stanga. That's the way I like it!... Si-ti scrie a ta Catalina din povesti ce are un cal rapciugos ce parca nu e din povesti si nu-i nici burtos, nici chelios, nici la vorba gros. Si ce frumos e cand iti suiera vantul printre crengi si ti le-apleaca de pamant si-ti cad frunzele ca lacrimile... ce pacat ca tu ai cazut la prima adiere mai puternica a vantului... Nu mai vrei si nu mai poti sa simti cum bate vantul toamna? Eu nu pot sa-ti arat, asa cum ucenicul nu poate duce maestrului aflat intr-o camera inabusita vintul racoros ce bate afara... Si ai citit inca odata ce am mai scris. Si-ti plang ochii, si-ti rad buzele, si te intorci si-mi spui: acum trebuie sa plec…in Bogota… Eh! Vroiam doar sa-ti mai spun si astazi cat de mult te iubesc...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu