Caractere si valori - III

Sunt zile, nopti trecute asa. Nu mai pot, simt ca imi pierd mintile. Copii schingiuiti, oameni mutilati fara case, fara haine, ramasi singuri intr-o lume in care soarta le-a jucat o farsa mult prea cruda . I-a lasat sa traiasca, sa vada cum isi ingroapa familia, sa vada ca nici cocioaba mizera in care traise el si alte cateva suflete nu mai este. Lumea umbla bezmetica fara tinta, fara un scop. Unii se lupta sa plece intr-un exod masiv, spre un taram fara cutremure, fara moarte, fara durere si poate o lume, care va avea sa le dea si lor un colt de paine si un colt de acoperis. In ultimile zile se intetesc jafurile, furturile....oamenii te implora sa le iei copii cu tine, macar ei sa aiba dreptul la o viata mai decenta. Sute, mii de copii morti..nu le mai tin numarul, socoteala, zonele unde i-am vazut. Si, ca scenariul sa fie cat mai sumbru am fost vaccinati impotriva a un milion de boli care plutesc in aer si asteapta sa isi arate coltii fiorsi; sa isi ia tainul de vieti mizerabile care se zbat pentru a trai si retrai un cosmar ce pare ca nu mai are sfarsit. Dar pe ei cine ai vaccineaza?! De ce doar noi si ei nu?? Nu avem cum sa tinem o evidenta stricta, vaccinam prioritar copii, avea sa vina raspunsul sec de la un medic francez. Cine traieste si cine moare? Cine hotaraste gravitatea ranii si daca ai bafta sa gasesti un chirurg dispus sa sacrifice alte persoane, viata altor persoane care asteapta pe triaj. Poti tu sa faci asta? Poti priva de viata pe cineva care are sanse mult mai mari de a trai? Peste tot pe unde te duci te insoteste mirosul dulceag de moarte, de frica si boli care plutesc in aer gata sa iasa la suprafata in orice moment. Cadavrele sunt inmormantate la gramada, caci nu mai este timpul necesar sa se faca identificari. Nu exista morga, nu putem face decat sa aruncam peste enormele gropi comune incarcatura noastra de var nestins. Apa potabila nu mai exista si toata lumea se roaga sa nu vina ploaia. Si totusi cerbicia de neinfrant a salvatorilor, care par a se lupta cu moartea insasi ne fac inima sa tresalte la auzul unei noi victorii. Insa victorii care par a fi nesemnificative in comparatie cu ceea ce a smuls ca trofeu moartea. Oameni distrusi psihic si moral, oameni care plang ca si copii, oameni albiti prematur si care stau pe efedrina pentru a rezista cat mai mult. Prea mici uneori pentru a duce un razboi atat de mare, prea nesemnificativi sa ne lasam consumati de micile noastre egoisme, rabufniri de orgolii si lucruri marunte care ne domina viata.Viata noastra, a celor care nu stiu ce inseamna cu adevarat grija zilei de maine. Momente ca acestea scot la suprafata adevaratele caractere si valori ...oameni care sapau cu unghiile pentru a salva o viata, care au refuzat sa se lase intimidati de bande inarmate, de gloante care le suierau pe langa ureche pentru a salva o viata.

Disperare - II

6:00, un bocanc amabil bine tintit sub bidonul gol de apa care servea de perna, si care zburase Dumnezeu stie unde, de la un soldat, ma desteapta. Hei tu esti spaniolul? Eu sunt?! Sus ca avem treaba! Ma uit la el, il masor atent si nu stiu daca sa il trimit la origini, sau sa ii spun ca e negru si urat. Nu are sens...ma ridic si intreb: auzi Joe, voi pe aici stiti de cafea? Baga viteza si adu una de unde stii ca altfel eu de aici nu ma misc nici sa mai arda inca trei cutremure...si culmea ca la nici doua ore distanta aveam sa simt primul cutremur din nenumaratele petrecute pe acesta insula uitata de lume si Dumnezeu. Dupa un litru de cafea si patru tigari este timpul sa fac cunostiinta cu noul meu „camarad”- un CH54Stallion mare cat o zi de post, asa cum numai americanii si rusii stiu sa faca. In carlinga este un pilot care ma initiaza rapid in avionica lui. Dupa acest curs fulger de cateva minute, ne ridicam si punem cap-compas centrul capitalei, mai precis zona cea mai dens populata inainte de cataclism. Cu noi, patru echipe de salvare cu echipamentele si caini aferenti, patrupedul meu minunat incorporandu-se echipei numarul 2 de la colegii mei spanioli din Castilla y Leon, o provincie la nici 60 de km de fostul meu loc de „bastina”.

Vazut de sus peisajul este cutremurator. Nu am reusit sa indentific decat extrem de putine edificii in picioare. In rest oameni care dorm in strada, sau umbla ca niste zombii, fara tinta, mecanic.....oameni acoperiti de praf, de sange, pe jumatate dezbracati sau cu hainele rupte, zdrentuite. La auzul zgomotului motoarelor unii ridica capul si intind mainile catre noi cu disperare asteptand un ajutor, cerandu-ne sa facem miracole. Cu chiu, cu vai, gasim un loc unde sa aterizam si ne trezim inconjurati de o multime de oameni, care aduceau pe bratele lor raniti, mutilati. Dante cu siguranta ar fi ramas ingrozit de acel tablou ingrozitor........debarcam rapid echipele de salvare si tot ce aveam cu noi: hrana si apa. Imi dau seama brusc ca nu vom avea cum sa preluam toti ranitii la bord, am impresia ca toti locuitorii orasului, ramasi in viata au inconjurat gigantica pasare. Pentru ei este salvarea care vine de acolo, de pe aeroport, unde este mancare, apa potabila, curent si spitale. Este locul unde vor cu totii sa ajunga, in acea oaza de speranta si salvare. Maistrul de incarcatura ne da unda verde sa plecam ....insa cum poti pleca cand toti se agata cu disperare de tine....vad ingrozit cum armeaza arma si atinteste catre cei care ne inconjoara. Nuuu, nuuu si gandurile mi se amesteca cu rafalele de arma trase...ACUM, PLEACAAAA.
Zaresc aeroportul.....nu stiu cum am plecat de acolo, daca am fost eu sau pilotul care venise in acest prim tur cu mine. Stia ce ne asteapta, stia cum va fi, insa acum imi zimbeste amical si imi spune: „de acum esti singur. Ramai cu Benson si el stie ce are de facut. Nu iti fa probleme, nu a ranit pe nimeni. Rafalele de arma au fost trase pe deasupra capetelor sa ii disperseze, caci altfel ar fi putut deveni tragic”. Zburam in ritmul asta infernal toata ziua: luam alimente si apa pe care le aruncam efectiv din elicopter fara a pune rotile pe sol, dupa care ne indreptam spre zone de recuperare a ranitilor.

Disperare

Stau de mai bine de o ora si privesc acest ecran gol….nu stiu de unde sa incep sau cu ce sa incep, in fapt nici nu inteleg de ce m-am apucat sa scriu, de ce incerca sa povestesc sau sa impartasesc cuiva ceea ce simt actualmente, prin ceea ce trec sau ce este cu mine. Probabil ca simt ca am sa o iau razna, sau doar este nevoia de a ma descarca….sincer nu stiu, si nu am chef acum sa stau sa ai gasesc explicatia logica.
Totul a inceput de la un mail si ulterior un telefon. Intrebarea a fost succinta: vi? Da, ma bag si eu! Iar la doua zile distanta deja ma aflam intr-un avion in drum spre Port-au-Prince. Ca si in urma cu alti ani era necunoscuta, nebuloasa. Informatiile veneau disparat, si nimeni nu stia nimic sigur. Erau insa cateva certitudini….iar una dintre ele, si cea mai asombroasa, era ca nu mai exista guvern activ, ca sediul reprezentantilor ONU in zona fusese ras de pe fata pamantului si nu se stia cine va coordona si cum va coordona actiunile de salvare. Nu era asta o problema, toti eram deja trecuti prin asa ceva, fie ca veneam din Europa, America de Sud sau de Nord, eram din vechi echipe care ne mai strecuraseram prin foc si spada, prin nopti intregi nedormite, prin coordonarea unor cosmaruri logistice. In acel avion lumea era tacuta, nu se auzeau decat fraze aruncate parca expres pentru a mai sparge tacerea. Intrebari banale, care nu isi aveau locul lor acolo: de unde esti, ce faci in viata de zi cu zi, ce sporturi iti plac...insa toata lumea evita sa vorbeasca de familie. Este o lege scrisa cu sangele multora; nu ai cunosti detaliile vietii si il sti doar dupa nume sau porecla, astfel ca in cazul de se intampla ceva sa poti trece mult mai usor peste, iar daca este nevoie sa poti lua o decizie care poate insemna viata lui, a ta, sau chiar a celui pe care vrei sa o aperi si sa o salvezi. Sa poti sa te sacrifici fara ca cineva sa planga dupa tine. Fete incruntate si crispate, care revedeau si retraiau toate antrenamentele, toate evenimentele neplacute la care participasera benevoli. Am auzit ca prin ceata vocea copilotului, caci dormeam de ceva vreme, care anunta ca trecusem de Cuba si urma sa aterizam curand pe aeroport.
Priveam marea albastra de sub noi, o apa clara de un albastru-verzui, plina de viata si care parea sa nu stie ce se intamplase, cand brusc am reusit sa vad pentru cateva secunde inainte de a lua contactul cu pista „campul de batalie” care ne astepta. Parea ca o mana gigantica cu un burete urias a vrut sa stearga tot, sa faca sa dispara orice urma a oamenilor de pe acele meleaguri. Imi imaginasem altfel Haiti; un loc romantic cu miros de banane si corali, cu pirati ascunsi printre insule, cu oameni zambitori si fericiti. Nu, nu era asa, era un camp de batalie in adevarata putere a cuvantului. O aterizare dura, o deccelerare puternica si o iesire la fel de rapida. Aveam sa primesc raspunsul odata cu desciderea trapei avionului; pe panta de aterizare se mai vedeau cu ochiul liber inca 4 avioane. Maistrul incarcator urla la noi efectiv sa ne luam echipamentul si sa disparem din ochii lui...avea de descarcat 45 de tone de material sanitar, echipamentele noastre, echipamente radar si multe altele minim necesare pentru functionarea acelui haos care se denumea aeroport. Iar slotul acordat era de doar 30 de minute. M-am executat rapid, pentru a nu ai ingreuna munca omului, cu atat mai mult cu cat ne doream sa ne punem mainile si mintile cat mai repede la munca. Afara nu imi venea sa cred ce vedeam; avioane de toate marimiile si natiile posibile, de la C17 Globemaster sau C5 Starlifter pana la A330/A340, B747F, B737, 727 si toate inghesuite intr-un spatiu care ar fi dat garantat un maret infarct unui Marshall mai putin experimentat. Repede, repede...echipamentele noastre. –Hei ai grija caci este material sensibil; nu , nuuu....mda, sa ne rugam sa ajunga bine intregi pe sol si apoi mai vedem noi ce urmeaza.
Avionul plecase de ceva timp si incercam sa ne dam seama cine este la comanda acelui adevarat Babilon modern. Daca vroiai sa cauti o anumita rasa a planetei in acele zile, ei, acolo era sigur locul. Dupa aproape o ora a aparut o femeie la 45 de ani ai dadeam eu atunci, ca ulterior sa aflu cu stupoare ca nu avea mai mult de 30 de ani. Era una din fostele ATC-iste de pe aeroport si stia locurile bine. Am inceput sa caram echipamentele si sa ne impatim pe echipe: radar, radio, transceiver, echipa de ILS iluminat, care cum dadea domnul. Am lucrat ca bezmetici mai bine de 20 de ore sa pune echipamentele in functiune. Nu ne-am oprit nici sa mancam macar, apa, cofeina si tigari....dar reusisem. La 20 de ore de la sosirea noastra lucrurile bazice de ghidaj si ATC functionau. Cine se mai gandea sa montam corturi, nu ne mai ardea de nimic. Am facut imparteala pe ture, am reusit sa luam contact si cu cei din conducerea operatiunii cat si cu americanii deplasati de cei din divizia 82 aeropuratata. Erau 90% din logistica si geniu, si sosisera la o ora dupa ce reusisem sa restabilim aeroportul sa functioneze noaptea. Am discutat cu ei pana dimineata, facand planuri de bataie, sectorizari si atributiuni. Venisera cu echipament cat sa salvam toata insula, insa forta umana lipsea. Politica.....si asa am injurat fiecare cum stia sa ne descarcam nervii. Cei care erau in teren cautand vieti umane cereau cu insistenta mijloace de transport . Erau zone, cartiere intregi in care nu se putea intra ori cu buldozerul ori cu elicopterul, si Slava Domnului astea nu ne lipseau. Lipsea personal sa zboare pe ele sau sa manuiasca buldozerele. Era primul clenci....eram prea putini pentru ceea ce vroiam sa realizam, prea putini sa acoperim atatea echipe de salvare. Si atunci a inceput operatiunea clasica in astfel de scenarii: ce mai stii sa faci, ai mai zburat? pe ce ? cate ore de zbor ai? Era 4:30 dimineta cand am terminsem de schitat noua organigrama impreuna cu toti coordonatori de zone, cu americani si trupele ONU. O adevarata babilonie.....ce bine Doamne ca toti stim macar o limba de circulatie internationala. Am reusit sa imi fac rost de un sac de dormit si sa ma intind sub un elicopter impreuna cu Trila.

Episodul I

Povestea nu este a mea...dar este pentru mine, acum si pentru voi. Din foarte mult respect, pastrez anonimatul acestui suflet mare, drag mie.

Pe carari de suflet

E un perete de sticla in care dorintele noastre sunt una in fata celeilate


Cind atingi peretele

In mine se nasc cuvinte nebanuite

Din ochi rasar stele cataratoare

Si inima imi bate tare

In tine se nasc taceri nefiresti

Mainile se intind sa ma prinda

Sa ma atinga

Iar inima ti se deschide

In jurul meu

Ca o imbratisare

 
O ...Clipa

Si bilantul…

Casa unui om nu este unde locuieste ci unde iubeste. Pasii mei s-au ascuns in umbra ta…

Rezolutiile au strigat dupa bilant. Cica asa’i fair play. Ies pe minus fara prea multe calcule. Dar sint multumita pentru ca am sarit toate obstacolele, iar cea mai fierbinte multumire este Bubu. Adica el!

Apoi, l-as mania pe Seful Suprem daca nu as recunoaste ca pe plan profesional nu am multumiri. Sint mindra pentru ca am reusit sa pun pe picioare departamentul de stiri si ca de 1 an si 3 luni am aceeasi echipa. In conditii nu tocmai usoare. Am oameni buni care mi-au ramas alaturi in ciuda tuturor exigentelor mele. Si le sint recunoscatoare. Am niste colegi minunati.

Am cistigat prieteni, public, ascultatori pretiosi.

Altfel, locuiesc acolo unde ma simt bine, chiar daca nu este casa mea. Am cea mai loiala si de neinlocuit prietena. Cu un suflet de o frumusete rara. Motorul meu a inceput sa functioneze din nou si jur ca nu-l las pina nu lucreaza la capacitate maxima. Pina la urma nu’s putine realizarile. Iar daca iau in calcul ca viata mi-a mai dat o lectie anul ce a trecut…Toate pinzele sus!

In loc de rezolutii

La fiecare an nou vom deschide o carte noua. Paginile ei vor fi albe. Cuvintele ei le vom scrie noi.

Ninge…Sintem sub incidenta codului galben citeva ore bune. S-a anuntat la stiri. Eu am primit informatia putin mai devreme. Din L.A. Si cum spuneam…


Ninge. Privesc pe geam tacuta, pierduta printre fulgii de zapada. Imi place sa privesc strada. Imi confera o stare de bine, de liniste. Imi place sa vad oamenii, sa-i observ, ii iubesc. Chiar si “dezbracati”, ma fascineaza copacii care se apleaca usor in bataia vintului si mi-e mila de crengile care suporta greutatea zapezii. Intr-o curte, o familie de “catei” a iesit la joaca. Imi face al naibii de bine sa fiu martor la forfota strazii. Am deprins obiceiul asta intr-o vreme cind nu credeam ca o sa mai apuc sa vad lumea de astazi. Cind seara, inainte de culcare, ma inchinam pentru ultima data iar dimineata, cind realizam ca traiesc, multumeam Cerului pentru inca o zi si nu-mi ajungeau ochii sa cuprind zarea. Si au trecut 8 ani. Ce bilant sa mai fac? Ce rezolutii?
La fiecare trecere dintre ani mi-am dorit cite ceva, mi-am facut lista cu obiective de indeplinit si mare lucru nu am realizat. Asa ca in ciuda celorlalti ani, anul asta nu mi-am mai dorit nimic. Decit sanatate. Sa vad ce se intimpla si atunci cind nu ai dorinte de implinire materiala. Daca am avut atit cit sa nu duc lipsa de nimic esential ( nici eu, nici cei apropiati mie), daca am avut puterea sa-mi cumpar imbracaminte atit cit am considerat ca am nevoie, daca mi-am permis un parfum scump, un aparat casnic sau o masina …dar nu le mai am, cu ce ma incalzeste acum? Cu ce ma inalta ca m-am dezradacinat de doua ori intr-un an? Sa ma multumeasca echilibrul instabil in care ma aflu sau nervii care-mi ies prin piele? Nici gind. Si atunci de ce sa-mi fac liste interminabile, cu tinta inalta…Vreau doar sanatate. Ia sa vad, pot sa supravietuiesc?

Dragoste nepamanteana

Nici una din prietenele Mayei nu a putut intelege ce a gasit Jason la ea. El era frumos, trupul parca ii era sculptat iar ochi ii erau de un albastru in fata carora puteau ceda si cele mai de piatra inimi feminine, in timp ce Maya era o femeie comuna. Chiar stearsa.

Maya locuia intr-un apartament modest din New York si, pana sa-l cunoasca pe Jason, viata ei era tare monotona. Unica ei distractie erau intalnirile de sambata seara cu prietenele sale, cu care mai iesea din cand in cand la baruletul din coltul strazii. Exact acolo unde, cu doua luni in urma, Maya il cunoscuse pe Jason. Cele doua prietene au simtit ca mor de invidie, atunci cand frumosul necunoscut s-a indreptat cu pasi lenesi spre prietena lor, i-a zambit atat de fermecator incat ti se inmuiau picioarele, si i-a oferit un pahar de bautura. Din acea zi cei doi au ramas impreuna. Maya a simtit ca-si pierde mintile de fericire atunci cand Jason a intrebat-o, dupa o noapte fierbinte de dragoste: "Vrei sa ne casatoritm?"

Nunta lor a fost modesta, fara prea multi invitati. Din partea Mayei au fost prezenti parintii, cateva rude mai indepartate si nelipsitele prietene. Din partea mirelui nu a fost nimeni. Insa il iubea atat de mult incat nu a avut niciodata curajul sa-l intrebe de unde vine, cine este, cine ii sunt parintii si de ce nu ii prezentase vreodata un prieten de-al sau.

"Ar fi trebuit sa fii mai atenta. Cine stie a cata nevasta esti tu si ce droaie de copii o mai avea. Altfel nu se explica de ce nu ti-a vorbit niciodata despre el. De fapt, ce stii tu despre omul asta?", o tachina, invidioasa, una dintre cele doua prietene.

Indoiala si-a facut loc si in sufletul Mayei si, pe masura ce timpul trecea, tot felul de idei ii incolteau in minte. "De ce imi fac atitea probleme? Sunt mai fericita cum n-am fost vreodata si putin mister nu strica", incerca Maya sa-si calmeze banuielile.

La un moment dat, lucrurile au inceput sa se linisteasca, cu atat mai mult cu cat Maya urma sa devina mama, peste trei luni, si atentia ei se indrepta acum spre micul Jason, pentru ca nu concepea sa aiba o fata.

Intr-o seara, Jason a ajuns acasa mult mai tarziu decat obisnuia. Maya statea ca pe ghimpi pentru ca niciodata nu se intamplase ca sotul ei sa intarzie. Jason intra in casa si se aseza in sufragerie, in fata semineului in care focul raspandea o lumina ciudata. Maya s-a asezat langa sotul ei, hotarita sa-i faca o mica observatie, insa privirea lui a facut-o sa-si inghita vorbele. Jason s-a ridicat si a inceput sa umble nervos prin camera. Era pentru prima oara cand Maya a vazut ca avea ceva straniu, nepamantean, in toata fiinta lui. Cand Jason s-a intors spre ea, ochii lui exprimau, in acelasi timp, o multime de sentimente. Durere, mila, dragoste si multa intelegere.

"S-a terminat Maya. Stiu ca indiferent ce ti-as spune, nu te va ajuta prea mult. E tarziu si trebuie sa plec". Inainte de a putea spune ceva, lacrimile au inceput sa curga incet pe obrajii femeii. "De ce Jason? De ce imi faci asa ceva? Glumesti, nu? Credeam ca suntem cei mai fericiti oameni de pe Pamant, credeam ca ma iubesti... Ce se va intampla cu mine, cu copilul nostru?"

Cu greu a reusit Jason sa vorbeasca si, pe masura ce cuvintele curgeau, Maya si-a dat seama ca stia de mult adevarul dar refuzase tot timpul sa-l accepte.

"Nu are importanta cine m-a trimis aici si de unde vin. Dar in nici un caz noi nu va vrem raul. Lumea voastra are o frumusete aparte care nu se poate compara cu nimic din tot Universul. Daca ceea ce simt eu pentru tine se numeste aici dragoste, atunci pot spune ca te iubesc".

Maya incerca din rasputeri sa-si alunge disperarea care pusese stapanire pe ea si sa-si pastreze luciditatea, mintea intreaga. "De ce eu? De ce m-ai ales pe mine?", a intrebat Maya cu o unda de speranta impletita cu egoism.

Jason zambi cald, apoi raspunse sotiei lui :"La noi frumusetea fizica nu reprezinta mai nimic. Avem un alt sistem de valori, in care tu te-ai incadrat perfect". Dupa un moment de tacere, Maya a intrebat: "Ce se va intampla cu copilul nostru, Jason? Cum o sa-l cresc si ce-i voi putea spune daca va dori vreodata sa stie ceva despre tatal sau? Probabil ca nu o sa creada nimic din toate astea".

Cu un ultim efort, Jason raspunse: "Nu te nelinisti Maya. Stiu ca-ti doresti mult un baiat, dar trebuie sa-ti spun ca va fi o fata. Nu va fi nevoie sa-i spui ceva. Ea o sa stie totul si-ti va fi alaturi. Imi pare rau iubita mea, dar acum trebuie sa plec. Poate, intr-o zi, ma voi intoarce. Poate. Te iubesc!"

Cu lacrimile curgandu-i siroaie pe fata, cu sufletul sfasiat si cu multa durere, Maya privea fotoliul gol si cald, pe care statuse sotul ei, cu o secunda in urma. Jason disparuse in aer, fara a lasa o urma, ca si cand nu ar fi existat niciodata in viata ei.

Cat de mult il iubea...