vineri, 27 august 2010

Opinii: Scrisoare de multumire adresata Guvernului

 Pentru cei care ma cunosc si citesc "filozofiile" mele, poate parea ciudat ca public aici scrierile alor oameni. Dar, in lumina ultimelor evenimente, pe Iulian Leca il admir si nu ma pot abtine. Lecturati!

Multumesc Guvernului Boc pentru ca exista si nu conteneste sa faca prostii, altfel noi am fi ramas fara serviciu, iar statul nu ar mai fi avut ce sa incaseze de pe urma drepturilor de autor.

Concluzia e simpla. Cu cat Executivul face mai multe prostii, cu atat bugetul de stat va fi mai din plin alimentat, in urma tonelor de cerneala scurse pentru a descrie contradictiile celei mai ciudate si mai haotice guvernari din lumea civilizata.

Cifrele vorbesc de la sine - noua din zece romani considera ca situatia economica a tarii este proasta, potrivit celui mai recent sondaj Eurobarometru. O veste proasta, ba chiar foarte proasta, si pentru presedintele tarii - 85% dintre romanii nu mai au incredere in Executiv, conform aceluiasi studiu. Cel mai ridicat procentaj din Uniunea Europeana.

Cand esti presedintele unei tari in care majoritatea covarsitoare si-a pierdut speranta in guvernanti, unde acelasi procent coplesitor nu mai crede ca actualii decidenti politici ar mai putea face ceva pentru a scoate tara din criza, ai o problema serioasa de rezolvat. In mod normal, te gandesti sa ceri demisia Guvernului. Ca tot se apropie data de 1 septembrie.

Pe de alta parte, daca esti in locul presedintelui Traian Basescu, te gandesti ca e posibil sa nu mai gasesti un premier mai servil, mai umil si mai obedient decat Emil Boc. Si e, intr-adevar, foarte, foarte greu sa gasesti un alt barbat mai ascultator decat Boc. Presupunand ca Traian Basescu stie aceste detalii ale contextului politic, ne putem astepta ca, in viitorul apropiat, sa nu se schimbe mai nimic.

Pornind de la aceste calcule, putem sa ii multumim si presedintelui ca tine in fruntea tarii un asemenea Executiv, cel mai haotic si mai slab Guvern din istorie. Fara sprijinul sau, sursele noastre de inspiratie ar fi reduse si modeste. Insa motivele pentru care Guvernul merita sa primeasca toata recunostinta si multumirile noastre nu se opresc aici.

Cu cat Emil Boc si ai sai prabusesc Romania mai adanc, cu atat cresc sansele ca aceasta tara sa isi revina cu adevarat, atunci cand va fi nevoita sa o ia de la zero. Caci, se stie, abia atunci cand atingi fundul cel mai de jos al sacului ai sanse sa reconstruiesti sanatos ceva durabil si eficient. Pana atunci, sa speram ca actualii guvernanti nu se vor lasa pana nu vor distruge tot ce vor atinge.

Cu artistii victime colaterale, dupa ce au dorit sa inchida gura presei, Traian Basescu & comp. s-au trezit in fata unui paradox. O guvernare care nu se mai suporta nici ea insasi, atat timp cat mai multi membri ai PD-L isi critica vehement propri ministri. Cu o buna parte a intelectualilor intorsi impotriva sa, Traian Basescu se afla la inceputul celui de-al doilea mandat al sau intr-o postura mai mult decat dificila.

Il asteapta inca patru ani si jumatate in care trebuie sa repare ceea ce guvernul pe care l-a numit de doua ori consecutiv a reusit sa distruga. Altfel, Traian Basescu risca sa intre in istorie ca groparul Romaniei moderne, nu fauritorul ei, asa cum promitea cu doar cateva luni in urma.

Avand in vedere ca 75% dintre romani considera ca, in ultimii 5 ani, coruptia a inflorit, iar 73% considera ca nu poti reusi fara sa dai spaga, drumul pe care Romania il mai are de strabatut pana la civilizatie pare a fi nesfarsit.

joi, 26 august 2010

Opinii: In sfarsit, s-a facut dreptate!

Boc a invins. I-a enervat pe jurnalisti, i-a isterizat pe toti evazionistii platiti de moguli pe drepturi de autor si le-a adus aminte cine detine puterea. Abia acum democratia a castigat razboiul cu presa. Sa mai spuna cineva ca micul Boc nu e mare. In jocul nervilor, Guvernul a castigat detasat lupta.

Jurnalistii si toti ceilalti dusmani ai bugetului - artistii, scriitorii si liber-profesionistii - care au fraudat ani si ani la rand statul, refuzand sa isi plateasca cota parte din castig, si-au primit in sfarsit pedeapsa. Ce daca unii o sa moara de foame, ce daca astfel se vor inchide redactii intregi - statul se intareste, democratia se consolideaza, iar guvernantii castiga increderea prostimii.

Manipulatorii au fost prinsi si demascati. Evazionistii, incoltiti, s-au tradat singuri dupa taria cu care s-au scandalizat impotriva masurilor guvernului. Grevistii fiscali vor fi primele victime ale noii ordini ce se va instala in noua si moderna Romanie.

Personal nu mai am niciun dubiu ca Guvernul Boc nu este pe drumul cel bun. Abia acum face ceea ce trebuia sa faca demult. Curatenie in clasa celor care nu au stiut decat sa minta, sa insele, sa manipuleze, sa induca panica si teroarea gratuita in randul populatiei pasnice. Felicitari domnului Emil Boc, felicitari domnilor Vladescu si Seitan. Abia din acest moment nu mai are sens sa ne punem intrebarea daca se merita sa ramanem in tara.

Noua ordine instaurata de trupa lui Basescu devine cel mai fascinant si tonifiant fenomen care s-a petrecut in Romania ultimilor 60 de ani. De la cel de-Al Doilea Razboi Mondial, tara noastra nu a mai cunoscut un asemenea reviriment al urii, al dispretului, al scoaterii la iveala a tot ceea ce omul are mai urat si mai hidos in el.

Legea a devenit in sfarsit ceea ce era de asteptat sa devina in Romania - un hatar, un capriciu personal. Daca ministrul Muncii are chef sa prelungeasca perioada depunerii declaratiilor si platii contributiilor pentru drepturi de autor si PFA, sa suspende amenzile si celelalte prevederi ale Legii, atunci domnul Seitan deschide gura si anunta. Iar vorbele sale se transforma instant in prevederi legale.

Ce poate fi mai frumos, mai democratic, mai modern si medieval in acelasi timp? Poate doar eludarea realitatii pe care premierul a inceput sa o practice cu o tehnica deosebita, semn ca a studiat indelung fenomenul si a facut exercitii la perete. Este timpul perfect pentru obedienta totala, pentru aprobarea fara rezerve a planurilor tot mai luminate si mai eficiente ale Executivului lui Boc.

Avem oare detasarea necesara pentru contemplarea acestui fenomen ciudat al escaladarii urii si dezbinarii? Toate datele arata ca nu. Suntem inca prea blazati si rupti de realitate, prea absenti din viata publica si prea concentrati doar pe nevoile proprii pentru a putea vedea spectacolul absurdului pus in scena de actuala putere.

Sursa: Ziare.com
Autor: Iulian Leca
Felicit autorul!

Chimia si presiunea

Cit ma indeamna baietii astia la filozofie, nici nu-si dau seama. Si uite cum mi-au invadat mintea, chimia si presiunea. Astfel am constatat ca prin infrigurare si agitatie nu se poate dobindi nimic. Ingredientul care nu poate lipsi, indiferent de calea aleasa, este, intotdeauna, rabdarea. Da, dragii mei, rabdarea! Oricit de plin de elan ar fi cercetatorul, daca nu stie sa-si infrineze pornirile, daca nu-si domoleste dorinta si lacomia fata de stiintele oculte, nu avanseaza deloc. Graba il indeparteaza de la tinta. Rabdarea insa, ca si toate celelalte calitati spirituale, se obtine numai cu efort personal, prin munca sustinuta. In plus, "candidatul" la cunoastere trebuie sa fie capabil sa nu-si faca iluzii despre el insusi, sa-si vada cu franchete greselile, slabiciunile, neputintele, fara sa-si gaseasca scuze (sau laude!). Corpul chinuit de restrictii se simte presat si poate deveni, la limita, un veritabil butoi cu pulbere, dar numai privind in fata slabiciunea, infruntind-o si dispretuind-o se poate avansa.
Si chiar daca in facultate mi-am propus sa-l umilesc pe Kant, nu mi-a placut filozofia...
Dar sa ne imaginam ca societatea in care traim este un soi de rezervor urias, in care sintem amestecati, la gramada, unii cu altii. Fiecare dintre noi este o substanta anume, cu calitatile si proprietatile ei specifice, care, in acelasi timp, face parte dintr-o familie mai mare, o grupa de substante de acelasi gen, cu aceleasi proprietati. In rezervorul cu pricina exista, desigur, gaze , lichide si solide, in proportii diferite. Dar dintre toate substantele, numai doua sint cu adevarat vii: acizii si bazele. Ele genereaza toate reactiile importante si numai cu sprijinul lor se poate obtine o schimbare majora in proportiile substantelor din rezervor. Ici, colo, cite o substanta rara si pretioasa, precum platina, catalizeaza reactii exotice, neasteptate, care schimba mersul lucrurilor, precum niste adevarate revolutii. Dincolo de aceste izbucniri locale, factorul care modeleaza intreaga roata a rezervorului este insa presiunea. Minunat parametru, miraculos si eficient. Desigur, cel care are puterea de a mari sau de a micsora presiunea in rezervorul vietii este stapinul tuturor. Dar cum ar putea cineva sa obtina marirea sau scaderea presiunii, din moment ce se afla in afara rezervorului? Pai, prin doua metode clasice: cresterea temperaturii care implica o crestere rapida si proportionala a presiunii amestecului, si agitatia mecanica. Stapinul lumii, ca sa existe, ar trebui, prin urmare, fie sa ne fiarba la foc mic, fie sa ne zgiltaie din toate incheieturile, cind lenevim si, dimpotriva, sa ne racoreasca atunci cind ne cuprinde o agitatie nefireasca. Dar daca nu exista un coordonator? Daca agitatorii sint toti in interiorul vasului, laolalta cu toata lumea? Cine mai are atunci grija de soarta omenirii? Cine ne impiedica sa explodam sau sa inghetam, la nevoie? Nimeni. Doar noi insine. Mijloacele interne de control asupra presiunii generale sint insa mai greu accesibile si mai putin evidente. Trebuie sa inveti ceva chimie ca sa intelegi ce este acela un catalizator. Daca, din nenorocire, prin anumite zone din acest urias rezervor agitatia este lasata la voia intamplarii, ea va antrena, chiar daca nu imediat, intreg vasul si va influenta toate reactiile. Cresterea presiunii numai in anumite zone duce la aparitia inevitabila a unor veritabile furtuni care nu prea tin seama de granite. Din pacate, substantele din  anumite zone ale lumii si-au pierdut deja elementele vii, aproape in intregime, si, in curind, nimic nu le va mai putea misca. Transformate in apa si pamint, acizii si bazele de acolo, s-au consumat reciproc si, in acele zone, e cam multa liniste. Chimistii locali, ramasi fara jucarii, isi indreapta privirile lacome spre alte zone, unde agitatatia este in continua crestere. Lupte clocotitoare si vapori frumos colorati tisnesc la tot pasul. Frenezia reactiilor produce un suflu nou si briza adie si prin locurile unde focul s-a stins de mult.. Si intreg rezervorul pare viu. Dar nu este. Chimistii se agita, fac prognoze si, cind se cred ei destepti, intervin. Numai daca ar fi alchimisti ei ar avea dreptul sa intervina. Altfel nu. Pentru ca nu au rabdare. Sacrificiile dobindirii experientei de astazi au fost multe si costisitoare si nu are rost sa le repete toata lumea, pe viu. Chimia se poate invata cu creionul si hirtia, luind notite si... provocind reactii virtuale pe calculator. Altfel, daca ne jucam de-a experimentele, riscam sa devenim cu totii doar o apa si un pamint. Iar rezervorul este doar unul. Si e cam gol.

joi, 19 august 2010

Pantofii veseliei

Citeva postari, citite recent, pe alte citeva site-uri si bloguri, mi-au certificat ca secretul succesului personal este sa fii sincer cu tine insuti si sa continui sa vrei mai mult. In plus, postarile lecturate mi-au dat liber la filozofie:)  Pentru a atinge succesul, nu este suficient sa fii fericit, ba chiar dimpotriva. Dorinta ta trebuie sa creasca, pentru ca pina la urma ea se va transforma in pasiune. Iar pasiunea inseamna putere. Se spune cu tilc ca atunci cind intr-adevar vrei mai mult, capeti ce-ti doresti. Oamenii care nu obtin mai mult, nu-si dau voie sa aiba ceva nou, ceva mai bun. Probabil ca, in sinea lor, considera ca nu merita. Durerea pe care le-o provoaca realitatea, faptul concret ca nu au ce-si doresc, este pentru ei cea mai mare piedica. Solutia unei astfel de dileme este una singura. Daca vrei mai mult trebuie sa consideri ca meriti mai mult si sa nu-ti dai voie sa fi nefericit cu ce ceea ce ai deja. Trebuie sa fim capabili sa gasim veselia, dragostea, increderea si pacea interioara oricit de amariti am fi.

Acum sa ne imaginam ca veselia este perechea de pantofi cu care iesi din casa. Cind vrei sa mergi la serviciu sau la plimbare, cind evadezi intr-o excursie la munte sau mergi pina la buticul din colt, nici nu-ti trece prin cap sa pleci fara pantofi, nu?
 Sau, daca, Doamne fereste, nu  ai nici o pereche de pantofi in casa, mergi descult, dar numai pe distante mici, pe poteci batatorite, nu pleci sa explorezi tinuturile polare sau jungla Amazoniana! La fel este si cu veselia. Cind sufletul ti-e mihnit de faptul ca aproape ai imbatrinit si constati ca nu ai realizat nimic in viata, nici nu ai puterea sa mai schimbi ceva. Nu ai elanul necesar. Nu esti convingator nici in fata familiei care se presupune ca te iubeste, daramite in fata unui patron sau in fata unui profesor. Oamenii citesc tristetea din privirea ta si o interpreteaza ca fiind semnul ratarii. In schimb, veselia da incredere. Cind vedem un om vesel, chiar daca este sarac sau bolnav, ne simtim bine in preajma lui. Dar avem tendinta sa-i ocolim pe cei tristi.. Ei ne inspira mai mult teama si nervozitate, decit mila, de parca suferintele lor ar fi contagioase si, minati de un instinct sanatos, ii evitam. Magnetismul lor ne impinge sa procedam astfel. E simpla autoaparare. Prin urmare, starea pozitiva, veselia, este cea mai buna cale de a inspira incredere si de a deschide inima unui om care nu te cunoaste.  Fiecare om se afla, intr-un fel, deasupra altora care sint chiar mai amariti decit el, fiind tavan fata de cei mai slabi si podea fata de cei mai puternici...spunea cineva lucrul asta, dar nu stiu cine. Nimeni nu este, prin urmare, indreptatit sa sufere din cauza ierarhiilor perofesionale, din cauza faptului ca trebuie sa se supuna in fata altui om, care, poate, nici macar nu este mai bun. Ce mai conteaza o treapta in plus? Adevarul este ca suferinta ne-o provocam singuri. Uitam cu nonsalanta ca avem un acoperis deasupra capului, ca avem, cit de cit, ce minca, ca putem citi pentru ca vedem,  ca putem respira pentru ca ne functioneaza plaminii, ca ne putem misca pentru ca avem picioare, si, slava Domnului, ca putem vorbi, pentru ca nu sintem singuri pe lume. Toate acestea sint reale si intemeiate motive de bucurie. Si lista este deschisa. Nu este destul? Nu. Foarte bine, nu-i nimic rau in faptul ca vrei mai mult. Dar nu fi trist! Bucura-te de lumina soarelui sau de picaturile de ploaie, aducatoare de liniste, de ochii cercetatori ai unui copil, ajuta un batrin sa treaca strada si fii fericit ca existi si ca esti om. Nu este putin lucru. Cu greu ai ajuns aici si, cu un mic efort, vei merge chiar mai departe.  E dreptul tau si nimic nu ti-l anuleaza. Regreta, iarta, uita, fii fericit si toata lumea va fi la dispozitia ta. Avind pantofii in picioare, nu-ti ramine decit sa pleci la drum, incotro te trage inima. Si vei vedea ca veselia iti deschide toate usile. Inclusiv pe cea a fericirii.

joi, 12 august 2010

Leapsa pentru parinti -Cum il motivezi pe copil sa citeasca?

Leapsa pentru parinti -Cum il motivezi pe copil sa citeasca? preluat de la Chinezu’ 


De fapt, preluat de la Corvin care a preluat de la Chinezu'. Pana la urma ce importanta are cine de la cine a preluat? Importanta este tema si cauza. Si eu pot spune ca am doi copii. Fiind aceeasi generatie cu Chinezu si Corvin, recunosc ca am rasfatat'o pe cea mare din aceleasi considerente bine punctate de Corvin. La fel fac si cu juniorul, chiar daca mie mi se pare ca e un rasfat "mai cu cap". Una peste alta, cu fiica'mea am mers pe recompensa. A tinut pana la un moment dat, dupa care nu a mai mers pe nimic. Mi-a explicat foarte autoritar (credea ea) ca nu-i place sa citeasca. Si se tavalea ca un  magar cand o punem sa citeasca doua pagini pe care, bineinteles, trebuia sa mi le povesteasca. Cel mic insa,  este foarte interesat de tot "ce caie, mami"? Are cartile lui pe care trebuie sa i le citesc din scoarta'n scoarta ca sa fie multumit. Vrea sa stie ce scrie, indiferent unde scrie. Pe stalpi, pe strada, pe usi...In fine, sper sa fie semn bun.


Imi aduc aminte ca la 7 ani am citit "Capitanul Apostolescu si identificarea".  Ma pedepsise tata si, pentru ca nu existau PC-uri, jocuri si alte nebuneli, si pentru ca parintii mei mancau cartile la micul dejun si la cina, m-am gandit sa le fac concurenta ;) M-a marcat romanul ala pentru ca fost primul de  "oameni mari", pentru ca l-am inteles si mi-a placut. Si cum eram pedepsita cam des, m-am imprietenit cu cartile. Se intampla chiar sa se consume pedeapsa,  iar eu sa nu ies afara pentru ca mai aveam de terminat nu stiu ce carte.
Ca sa nu deviez de la subiect, revenind la progenituri, pana la urma cred ca cea mai buna cale este recompensa, dar depinde si cat reusesti sa-l responsabilizezi pe copil si, categoric, depinde si de dorinta lui de a cerceta si de a intelege lumea.