Ce caut eu in viata mea? Vreau sa am un sens in viata mea!!! De ce simt ca cer imposibilul? Am o mie de indoieli in suflet si, daca l-as localiza, as baga mina dupa el sa-l smulg, sa-l arunc cainilor....sau mai bine....Zboara suflet drag, iubirea mea te va veghea, lacrimile mele iti vor arata drumul. Esti tot ce am, sint tot ce ai...dar daca nu te poti vindeca, Adio, suflet care strigi de durere.
Nu fac nimic decit sa meditez in agonia singuratatii. Am devenit nepasatoare la tot ce e in jurul meu. Ucid cu privirea. Nu pot sa respir, nu vad cerul. Inima mi-e pustiita.Nu percepe frumosul. In zadar incerc sa gasesc raspunsuri, sa inteleg adevarul si adorm, tirziu, in noapte, disperata. Nu mai pot visa. Ochii imi sunt orbi.
Nu mai stiu sa zimbesc. Buzele imi sunt amortite. Ma simt inutila. Sunt obosita si ma misc automat...din inertie...cu precizia unui robot.
Viata-i o calatorie ce o faci mai mult pe uscat: pe pamant, dar, uneori, in acest mars fortat, ajungi la o mare infuriata, cu valuri ce bat cu forta nebuna tarmurile, izbite de vant, cand inapoi nu mai poti da. Si esti intr-o stare de suflet disperata, caci ti-ai irosit toata energia din tine, ca sa ajungi la o tinta! Totusi, mai trebuie sa-ti fi ramas o palpaiala mica de speranta, ca vei reusi sa treci marea si sa ai din nou speranta de siguranta si adevar!... Dar acum sufletu-mi urla intr-una. Plange si se zbate pana la epuizare!
5 comentarii:
Mă piere povară
(văd dinţi cu ochi roşii)
E timpul-cu lama lui boantă mă taie.
Rămas-au din sânge şi lacrimi-pâraie,
din carnea cuminte, servilă în haos,
doar mâinile ce pe stilou se-ncovoaie
şi-o ciuntă statuie stingheră-n pronaos.
E gândul-caninii ciobiţi ce se-nfruptă.
Mi-e trupu-n morfină, renunţă la luptă,
sunt prada dedată, aorta mi-e seacă,
văd dinţi cu ochi roşii - alaiul de nuntă;
unit mi-e nimicul cu steaua ce pleacă.
E liniştea pietrei cu iz de furtună.
Nomazi heruvimi, fără gazdă, m-adună,
icoane se-nclină şi-mi suflă hodină,
se-ntoarce la ciotul de gheaţă o mână,
cealaltă ezită; rămâne să vină.
Tăcerea-cântare de laudă, mută,
ciopleşte liturgic caverna mea slută.
Ecoul melodic, a ploaie de vară,
est transitus Domini. Fruntea-mi sărută,
mă naşte poveste, mă piere povară.
montecristo
Cu răbdare se trece marea. Deseori mă întreb pentru ce? Pare că dincolo vom găsi ceea ce căutăm? Probabil!! Am constatat că tot ceea ce m-ar putea face fericită e de neatins; cândva, un prieten bun îmi spunea că fericirea-i ca sufletul, nu poate fi atinsă niciodată şi cu toate astea sufăr în căutarea ei...azi e ca linia orizontului; ceea ce e important e că încă mai pot alerga spre zări de necuprins...Anna.
"Chiar dacă nimeni n-a urcat în adâncimea gândului meu, nu voi lăsa visul să cadă cu aripile-ntinse pe zăpada pământie a unei singure vieţi"...asa scriam cu ceba timp in urma, cand eram in aceeasi stare ca si tine. Acum ai cazut, trebuie sa te rici, sa te scuturi si sa mergi mai departe.Dezamagiri vor fi tot timpul, important este cum treci peste ele.
...unu mai destept ca mine spunea: ne nastem goi, uzi si flamanzi....greul abia de atunci incepe...
...asa ca...nu vad de ce ne-am astepta la ceva bun....rabdare!!! ca ne inghite pamantul incet si tacut cand ne va veni timpul....si ne ia si toate durerile. O mai fi mult? :)))
Pup Cata!
Tihna unde se-ntâlnesc şinele
Ca un fluture de răpciune pe-o ultimă floare, ţi-ai odihnit obrazul pe şină.
Pe cealaltă ai aşternut bătăturile tălpilor sub care-au horit pământuri.
Ai ascultat gânduri mistuite de roţi, ai simţit poteci vii spre locuri pustii.
Şinele nu suspină biciuite de vagoane, în ele urlă măduva
când bagaje şi grimase petrec oameni.
Chinurile aleargă cu vremea; norocoase petalele care-ating ţărâna!
Te-ai aşezat de-a latul să opreşti pribegia,
dar trenurile, toate, deja trecuseră peste tine.
montecristo
Trimiteți un comentariu