Sunt zile, nopti trecute asa. Nu mai pot, simt ca imi pierd mintile. Copii schingiuiti, oameni mutilati fara case, fara haine, ramasi singuri intr-o lume in care soarta le-a jucat o farsa mult prea cruda . I-a lasat sa traiasca, sa vada cum isi ingroapa familia, sa vada ca nici cocioaba mizera in care traise el si alte cateva suflete nu mai este. Lumea umbla bezmetica fara tinta, fara un scop. Unii se lupta sa plece intr-un exod masiv, spre un taram fara cutremure, fara moarte, fara durere si poate o lume, care va avea sa le dea si lor un colt de paine si un colt de acoperis. In ultimile zile se intetesc jafurile, furturile....oamenii te implora sa le iei copii cu tine, macar ei sa aiba dreptul la o viata mai decenta. Sute, mii de copii morti..nu le mai tin numarul, socoteala, zonele unde i-am vazut. Si, ca scenariul sa fie cat mai sumbru am fost vaccinati impotriva a un milion de boli care plutesc in aer si asteapta sa isi arate coltii fiorsi; sa isi ia tainul de vieti mizerabile care se zbat pentru a trai si retrai un cosmar ce pare ca nu mai are sfarsit. Dar pe ei cine ai vaccineaza?! De ce doar noi si ei nu?? Nu avem cum sa tinem o evidenta stricta, vaccinam prioritar copii, avea sa vina raspunsul sec de la un medic francez. Cine traieste si cine moare? Cine hotaraste gravitatea ranii si daca ai bafta sa gasesti un chirurg dispus sa sacrifice alte persoane, viata altor persoane care asteapta pe triaj. Poti tu sa faci asta? Poti priva de viata pe cineva care are sanse mult mai mari de a trai? Peste tot pe unde te duci te insoteste mirosul dulceag de moarte, de frica si boli care plutesc in aer gata sa iasa la suprafata in orice moment. Cadavrele sunt inmormantate la gramada, caci nu mai este timpul necesar sa se faca identificari. Nu exista morga, nu putem face decat sa aruncam peste enormele gropi comune incarcatura noastra de var nestins. Apa potabila nu mai exista si toata lumea se roaga sa nu vina ploaia. Si totusi cerbicia de neinfrant a salvatorilor, care par a se lupta cu moartea insasi ne fac inima sa tresalte la auzul unei noi victorii. Insa victorii care par a fi nesemnificative in comparatie cu ceea ce a smuls ca trofeu moartea. Oameni distrusi psihic si moral, oameni care plang ca si copii, oameni albiti prematur si care stau pe efedrina pentru a rezista cat mai mult. Prea mici uneori pentru a duce un razboi atat de mare, prea nesemnificativi sa ne lasam consumati de micile noastre egoisme, rabufniri de orgolii si lucruri marunte care ne domina viata.Viata noastra, a celor care nu stiu ce inseamna cu adevarat grija zilei de maine. Momente ca acestea scot la suprafata adevaratele caractere si valori ...oameni care sapau cu unghiile pentru a salva o viata, care au refuzat sa se lase intimidati de bande inarmate, de gloante care le suierau pe langa ureche pentru a salva o viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu