Disperare

Stau de mai bine de o ora si privesc acest ecran gol….nu stiu de unde sa incep sau cu ce sa incep, in fapt nici nu inteleg de ce m-am apucat sa scriu, de ce incerca sa povestesc sau sa impartasesc cuiva ceea ce simt actualmente, prin ceea ce trec sau ce este cu mine. Probabil ca simt ca am sa o iau razna, sau doar este nevoia de a ma descarca….sincer nu stiu, si nu am chef acum sa stau sa ai gasesc explicatia logica.
Totul a inceput de la un mail si ulterior un telefon. Intrebarea a fost succinta: vi? Da, ma bag si eu! Iar la doua zile distanta deja ma aflam intr-un avion in drum spre Port-au-Prince. Ca si in urma cu alti ani era necunoscuta, nebuloasa. Informatiile veneau disparat, si nimeni nu stia nimic sigur. Erau insa cateva certitudini….iar una dintre ele, si cea mai asombroasa, era ca nu mai exista guvern activ, ca sediul reprezentantilor ONU in zona fusese ras de pe fata pamantului si nu se stia cine va coordona si cum va coordona actiunile de salvare. Nu era asta o problema, toti eram deja trecuti prin asa ceva, fie ca veneam din Europa, America de Sud sau de Nord, eram din vechi echipe care ne mai strecuraseram prin foc si spada, prin nopti intregi nedormite, prin coordonarea unor cosmaruri logistice. In acel avion lumea era tacuta, nu se auzeau decat fraze aruncate parca expres pentru a mai sparge tacerea. Intrebari banale, care nu isi aveau locul lor acolo: de unde esti, ce faci in viata de zi cu zi, ce sporturi iti plac...insa toata lumea evita sa vorbeasca de familie. Este o lege scrisa cu sangele multora; nu ai cunosti detaliile vietii si il sti doar dupa nume sau porecla, astfel ca in cazul de se intampla ceva sa poti trece mult mai usor peste, iar daca este nevoie sa poti lua o decizie care poate insemna viata lui, a ta, sau chiar a celui pe care vrei sa o aperi si sa o salvezi. Sa poti sa te sacrifici fara ca cineva sa planga dupa tine. Fete incruntate si crispate, care revedeau si retraiau toate antrenamentele, toate evenimentele neplacute la care participasera benevoli. Am auzit ca prin ceata vocea copilotului, caci dormeam de ceva vreme, care anunta ca trecusem de Cuba si urma sa aterizam curand pe aeroport.
Priveam marea albastra de sub noi, o apa clara de un albastru-verzui, plina de viata si care parea sa nu stie ce se intamplase, cand brusc am reusit sa vad pentru cateva secunde inainte de a lua contactul cu pista „campul de batalie” care ne astepta. Parea ca o mana gigantica cu un burete urias a vrut sa stearga tot, sa faca sa dispara orice urma a oamenilor de pe acele meleaguri. Imi imaginasem altfel Haiti; un loc romantic cu miros de banane si corali, cu pirati ascunsi printre insule, cu oameni zambitori si fericiti. Nu, nu era asa, era un camp de batalie in adevarata putere a cuvantului. O aterizare dura, o deccelerare puternica si o iesire la fel de rapida. Aveam sa primesc raspunsul odata cu desciderea trapei avionului; pe panta de aterizare se mai vedeau cu ochiul liber inca 4 avioane. Maistrul incarcator urla la noi efectiv sa ne luam echipamentul si sa disparem din ochii lui...avea de descarcat 45 de tone de material sanitar, echipamentele noastre, echipamente radar si multe altele minim necesare pentru functionarea acelui haos care se denumea aeroport. Iar slotul acordat era de doar 30 de minute. M-am executat rapid, pentru a nu ai ingreuna munca omului, cu atat mai mult cu cat ne doream sa ne punem mainile si mintile cat mai repede la munca. Afara nu imi venea sa cred ce vedeam; avioane de toate marimiile si natiile posibile, de la C17 Globemaster sau C5 Starlifter pana la A330/A340, B747F, B737, 727 si toate inghesuite intr-un spatiu care ar fi dat garantat un maret infarct unui Marshall mai putin experimentat. Repede, repede...echipamentele noastre. –Hei ai grija caci este material sensibil; nu , nuuu....mda, sa ne rugam sa ajunga bine intregi pe sol si apoi mai vedem noi ce urmeaza.
Avionul plecase de ceva timp si incercam sa ne dam seama cine este la comanda acelui adevarat Babilon modern. Daca vroiai sa cauti o anumita rasa a planetei in acele zile, ei, acolo era sigur locul. Dupa aproape o ora a aparut o femeie la 45 de ani ai dadeam eu atunci, ca ulterior sa aflu cu stupoare ca nu avea mai mult de 30 de ani. Era una din fostele ATC-iste de pe aeroport si stia locurile bine. Am inceput sa caram echipamentele si sa ne impatim pe echipe: radar, radio, transceiver, echipa de ILS iluminat, care cum dadea domnul. Am lucrat ca bezmetici mai bine de 20 de ore sa pune echipamentele in functiune. Nu ne-am oprit nici sa mancam macar, apa, cofeina si tigari....dar reusisem. La 20 de ore de la sosirea noastra lucrurile bazice de ghidaj si ATC functionau. Cine se mai gandea sa montam corturi, nu ne mai ardea de nimic. Am facut imparteala pe ture, am reusit sa luam contact si cu cei din conducerea operatiunii cat si cu americanii deplasati de cei din divizia 82 aeropuratata. Erau 90% din logistica si geniu, si sosisera la o ora dupa ce reusisem sa restabilim aeroportul sa functioneze noaptea. Am discutat cu ei pana dimineata, facand planuri de bataie, sectorizari si atributiuni. Venisera cu echipament cat sa salvam toata insula, insa forta umana lipsea. Politica.....si asa am injurat fiecare cum stia sa ne descarcam nervii. Cei care erau in teren cautand vieti umane cereau cu insistenta mijloace de transport . Erau zone, cartiere intregi in care nu se putea intra ori cu buldozerul ori cu elicopterul, si Slava Domnului astea nu ne lipseau. Lipsea personal sa zboare pe ele sau sa manuiasca buldozerele. Era primul clenci....eram prea putini pentru ceea ce vroiam sa realizam, prea putini sa acoperim atatea echipe de salvare. Si atunci a inceput operatiunea clasica in astfel de scenarii: ce mai stii sa faci, ai mai zburat? pe ce ? cate ore de zbor ai? Era 4:30 dimineta cand am terminsem de schitat noua organigrama impreuna cu toti coordonatori de zone, cu americani si trupele ONU. O adevarata babilonie.....ce bine Doamne ca toti stim macar o limba de circulatie internationala. Am reusit sa imi fac rost de un sac de dormit si sa ma intind sub un elicopter impreuna cu Trila.

Episodul I

Povestea nu este a mea...dar este pentru mine, acum si pentru voi. Din foarte mult respect, pastrez anonimatul acestui suflet mare, drag mie.