6:00, un bocanc amabil bine tintit sub bidonul gol de apa care servea de perna, si care zburase Dumnezeu stie unde, de la un soldat, ma desteapta. Hei tu esti spaniolul? Eu sunt?! Sus ca avem treaba! Ma uit la el, il masor atent si nu stiu daca sa il trimit la origini, sau sa ii spun ca e negru si urat. Nu are sens...ma ridic si intreb: auzi Joe, voi pe aici stiti de cafea? Baga viteza si adu una de unde stii ca altfel eu de aici nu ma misc nici sa mai arda inca trei cutremure...si culmea ca la nici doua ore distanta aveam sa simt primul cutremur din nenumaratele petrecute pe acesta insula uitata de lume si Dumnezeu. Dupa un litru de cafea si patru tigari este timpul sa fac cunostiinta cu noul meu „camarad”- un CH54Stallion mare cat o zi de post, asa cum numai americanii si rusii stiu sa faca. In carlinga este un pilot care ma initiaza rapid in avionica lui. Dupa acest curs fulger de cateva minute, ne ridicam si punem cap-compas centrul capitalei, mai precis zona cea mai dens populata inainte de cataclism. Cu noi, patru echipe de salvare cu echipamentele si caini aferenti, patrupedul meu minunat incorporandu-se echipei numarul 2 de la colegii mei spanioli din Castilla y Leon, o provincie la nici 60 de km de fostul meu loc de „bastina”.
Vazut de sus peisajul este cutremurator. Nu am reusit sa indentific decat extrem de putine edificii in picioare. In rest oameni care dorm in strada, sau umbla ca niste zombii, fara tinta, mecanic.....oameni acoperiti de praf, de sange, pe jumatate dezbracati sau cu hainele rupte, zdrentuite. La auzul zgomotului motoarelor unii ridica capul si intind mainile catre noi cu disperare asteptand un ajutor, cerandu-ne sa facem miracole. Cu chiu, cu vai, gasim un loc unde sa aterizam si ne trezim inconjurati de o multime de oameni, care aduceau pe bratele lor raniti, mutilati. Dante cu siguranta ar fi ramas ingrozit de acel tablou ingrozitor........debarcam rapid echipele de salvare si tot ce aveam cu noi: hrana si apa. Imi dau seama brusc ca nu vom avea cum sa preluam toti ranitii la bord, am impresia ca toti locuitorii orasului, ramasi in viata au inconjurat gigantica pasare. Pentru ei este salvarea care vine de acolo, de pe aeroport, unde este mancare, apa potabila, curent si spitale. Este locul unde vor cu totii sa ajunga, in acea oaza de speranta si salvare. Maistrul de incarcatura ne da unda verde sa plecam ....insa cum poti pleca cand toti se agata cu disperare de tine....vad ingrozit cum armeaza arma si atinteste catre cei care ne inconjoara. Nuuu, nuuu si gandurile mi se amesteca cu rafalele de arma trase...ACUM, PLEACAAAA.
Zaresc aeroportul.....nu stiu cum am plecat de acolo, daca am fost eu sau pilotul care venise in acest prim tur cu mine. Stia ce ne asteapta, stia cum va fi, insa acum imi zimbeste amical si imi spune: „de acum esti singur. Ramai cu Benson si el stie ce are de facut. Nu iti fa probleme, nu a ranit pe nimeni. Rafalele de arma au fost trase pe deasupra capetelor sa ii disperseze, caci altfel ar fi putut deveni tragic”. Zburam in ritmul asta infernal toata ziua: luam alimente si apa pe care le aruncam efectiv din elicopter fara a pune rotile pe sol, dupa care ne indreptam spre zone de recuperare a ranitilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu