Sublima liniste sufleteasca

Ce poate fi mai placut omului decit linistea sufleteasca? Nici una dintre placerile lumii nu poate fi la inaltimea acestui sentiment. Dar, asa cum ne-am obisnuit, pentru a capata acest "cadou", omul este supus, nu intimplator, la nenumarate incercari. Si intre toate, indoiala este cea mai perfida. Cind stii ca deasupra ta vegheaza forte infinit superioare tie, capabile sa te inalte pina la dimensiuni divine, te cutremuri si incerci sa fii demn de darurile care ti se ofera. Cind te indoiesti insa, nici un efort nu se mai justifica. Nici o suferinta. Nici o speranta.  Sa fie totul o simpla inventie a mintii umane? Oare sintem atit de infricosati incit sintem in stare sa ne inventam idoli si explicatii savante, doar pentru a ne crea un iluzoriu adapost? O iluzorie nemurire? Unii spun ca da, dar aceia sint mai nefericiti decit insusi diavolul si nimic nu-i poate mingiia. Adevarata solutie, in lipsa unei certitudini, nu poate fi decit sublima liniste sufleteasca. Sintem sortiti pieirii? Si ce daca? Nimic nu ramine din noi dupa moarte! Atunci e cazul sa ne bucuram acum, cit mai avem timp. Daca, sa zicem, niminc nu exista dincolo de aceasta viata, cu atit mai  mult sintem datori sa fim mai buni si ingaduitori unii cu altii, pentru ca doar noi sintem toata bunatatea lumii. Nimeni altcineva.

Sa mai facem un exercitiu de imaginatie si sa ne inchipuim ca maine am afla ca murim. Cu totii. Ce sens ar mai avea atunci sa fim rai unii cu altii? Mincarea, atita cita este, ar fi mai mult decit suficienta pentru toata lumea. Bolile, asa cum sint, ar fi toate la fel de serioase si necrutatoare, pentru ca ne-ar amari pina si ultima noastra zi de existenta. Desigur, toti cei care astazi cladesc viitorul s-ar opri descumpaniti si ar ofta din adincul sufletului, descurajati si ramasi fara ocupatie. Toti cei proecupati sa faca politica, sa-si dobindeasca averi sau sa cucereasca imperii, ar pati exact la fel. Nimic nu i-ar putea determina pe oameni sa se agite pentru vreun scop, pentru simplul motiv ca nici nu scop nu ar parea suficient de important pentru a-ti irosi ultima zi din viata cu el. Probabil ca in primele momente ar fi o sinceritate pe Pamint, de luna, soarele si stelele s-ar induiosa de atita jale. Dar, oricit de tristi si disperati ne-am dovedi, e limpede ca nu ne-am petrece ultima zi din viata plingind. Dupa ce ne-am reveni din soc, am incepe sa ne luam adio unii de la altii. Ne-am cauta rude, prieteni, aliati si chiar dusmani si le-am spune tuturor ca este timpul sa ne luam la revedere. Si ne-am jelui din nou, si iarasi ne-am induiosa de soarta noastra crunta. Bineinteles, ca  dupa citeva ore ne-am plictisi de uraturi si pupaturi si abia atunci am simti adevarata durere. Abia cind am ramine singuri, fiecare cu el insusi sau, cel mult cu copiii si rudele apropiate. Singuri in fata doamnei cu coasa si a vesniciei verdictului final.

Sugrumati de neputinta, unii nu ar suporta presiunea si s-ar sinucide, altii ar deveni furiosi si, probabil cei mai multi, s-ar arunca pe prima sticla de bautura incercind sa-si amorteasca durerea in alcool. Abia spre seara ultimei zile s-ar lasa, in sfirsit, linistea. Si abia atunci s-ar vedea cit de putini dintre noi au fost oameni cu adevarat. Acestia, senini si calmi, ar iesi in strada si ar privi cu dragoste spre cer, asteptindu-si sfirsitul. Singurele lucruri prin care se deosebesc de ceilalti ar fi linistea lor, calmul si echilibrul desavirsit cu care sint dispusi sa infrune moartea. Detasarea de lume, si de agitatia ei, nu ar fi pentru acesti oameni decit o simpla manifestare a demnitatii si in lumina ultimului amurg, ei ar straluci ca niste zei. Apoi, desigur, am muri cu totii.

Unul dintre marile secrete ale puterii, din toate timpurile, este tocmai acest sentiment de liniste in fata mortii. Marii initiati, recomanda discipolilor sa traiasca permanent de ca si cum moartea ar fi doar la un pas in spatele lor. Daca acest gind devine o permanenta, omul va capata ce-i trebuie pentru a accede la puterea zeilor: linistea sufleteasca. Nu credinta oarba intr-o nemurire promisa de Dumnezeu in schimbul fidelitatii, nu credinta in miracolele stiintei, nu increderea in fortele raului...NU. Doar gindul ca murim maine, ca moartea este la un pas in spate, ca ne sufla in ceafa si ne sopteste suav ca a sosit timpul s-o imbratisam, ne poate ajuta. Indiferent cit de prosti sau inteligenti am fi. Si daca traind astfel, am invata sa ne zimbim unii altora, atunci am putea fi fericiti. Fie si pentru o clipa.