Chimia si presiunea

Cit ma indeamna baietii astia la filozofie, nici nu-si dau seama. Si uite cum mi-au invadat mintea, chimia si presiunea. Astfel am constatat ca prin infrigurare si agitatie nu se poate dobindi nimic. Ingredientul care nu poate lipsi, indiferent de calea aleasa, este, intotdeauna, rabdarea. Da, dragii mei, rabdarea! Oricit de plin de elan ar fi cercetatorul, daca nu stie sa-si infrineze pornirile, daca nu-si domoleste dorinta si lacomia fata de stiintele oculte, nu avanseaza deloc. Graba il indeparteaza de la tinta. Rabdarea insa, ca si toate celelalte calitati spirituale, se obtine numai cu efort personal, prin munca sustinuta. In plus, "candidatul" la cunoastere trebuie sa fie capabil sa nu-si faca iluzii despre el insusi, sa-si vada cu franchete greselile, slabiciunile, neputintele, fara sa-si gaseasca scuze (sau laude!). Corpul chinuit de restrictii se simte presat si poate deveni, la limita, un veritabil butoi cu pulbere, dar numai privind in fata slabiciunea, infruntind-o si dispretuind-o se poate avansa.
Si chiar daca in facultate mi-am propus sa-l umilesc pe Kant, nu mi-a placut filozofia...
Dar sa ne imaginam ca societatea in care traim este un soi de rezervor urias, in care sintem amestecati, la gramada, unii cu altii. Fiecare dintre noi este o substanta anume, cu calitatile si proprietatile ei specifice, care, in acelasi timp, face parte dintr-o familie mai mare, o grupa de substante de acelasi gen, cu aceleasi proprietati. In rezervorul cu pricina exista, desigur, gaze , lichide si solide, in proportii diferite. Dar dintre toate substantele, numai doua sint cu adevarat vii: acizii si bazele. Ele genereaza toate reactiile importante si numai cu sprijinul lor se poate obtine o schimbare majora in proportiile substantelor din rezervor. Ici, colo, cite o substanta rara si pretioasa, precum platina, catalizeaza reactii exotice, neasteptate, care schimba mersul lucrurilor, precum niste adevarate revolutii. Dincolo de aceste izbucniri locale, factorul care modeleaza intreaga roata a rezervorului este insa presiunea. Minunat parametru, miraculos si eficient. Desigur, cel care are puterea de a mari sau de a micsora presiunea in rezervorul vietii este stapinul tuturor. Dar cum ar putea cineva sa obtina marirea sau scaderea presiunii, din moment ce se afla in afara rezervorului? Pai, prin doua metode clasice: cresterea temperaturii care implica o crestere rapida si proportionala a presiunii amestecului, si agitatia mecanica. Stapinul lumii, ca sa existe, ar trebui, prin urmare, fie sa ne fiarba la foc mic, fie sa ne zgiltaie din toate incheieturile, cind lenevim si, dimpotriva, sa ne racoreasca atunci cind ne cuprinde o agitatie nefireasca. Dar daca nu exista un coordonator? Daca agitatorii sint toti in interiorul vasului, laolalta cu toata lumea? Cine mai are atunci grija de soarta omenirii? Cine ne impiedica sa explodam sau sa inghetam, la nevoie? Nimeni. Doar noi insine. Mijloacele interne de control asupra presiunii generale sint insa mai greu accesibile si mai putin evidente. Trebuie sa inveti ceva chimie ca sa intelegi ce este acela un catalizator. Daca, din nenorocire, prin anumite zone din acest urias rezervor agitatia este lasata la voia intamplarii, ea va antrena, chiar daca nu imediat, intreg vasul si va influenta toate reactiile. Cresterea presiunii numai in anumite zone duce la aparitia inevitabila a unor veritabile furtuni care nu prea tin seama de granite. Din pacate, substantele din  anumite zone ale lumii si-au pierdut deja elementele vii, aproape in intregime, si, in curind, nimic nu le va mai putea misca. Transformate in apa si pamint, acizii si bazele de acolo, s-au consumat reciproc si, in acele zone, e cam multa liniste. Chimistii locali, ramasi fara jucarii, isi indreapta privirile lacome spre alte zone, unde agitatatia este in continua crestere. Lupte clocotitoare si vapori frumos colorati tisnesc la tot pasul. Frenezia reactiilor produce un suflu nou si briza adie si prin locurile unde focul s-a stins de mult.. Si intreg rezervorul pare viu. Dar nu este. Chimistii se agita, fac prognoze si, cind se cred ei destepti, intervin. Numai daca ar fi alchimisti ei ar avea dreptul sa intervina. Altfel nu. Pentru ca nu au rabdare. Sacrificiile dobindirii experientei de astazi au fost multe si costisitoare si nu are rost sa le repete toata lumea, pe viu. Chimia se poate invata cu creionul si hirtia, luind notite si... provocind reactii virtuale pe calculator. Altfel, daca ne jucam de-a experimentele, riscam sa devenim cu totii doar o apa si un pamint. Iar rezervorul este doar unul. Si e cam gol.

Pantofii veseliei

Citeva postari, citite recent, pe alte citeva site-uri si bloguri, mi-au certificat ca secretul succesului personal este sa fii sincer cu tine insuti si sa continui sa vrei mai mult. In plus, postarile lecturate mi-au dat liber la filozofie:)  Pentru a atinge succesul, nu este suficient sa fii fericit, ba chiar dimpotriva. Dorinta ta trebuie sa creasca, pentru ca pina la urma ea se va transforma in pasiune. Iar pasiunea inseamna putere. Se spune cu tilc ca atunci cind intr-adevar vrei mai mult, capeti ce-ti doresti. Oamenii care nu obtin mai mult, nu-si dau voie sa aiba ceva nou, ceva mai bun. Probabil ca, in sinea lor, considera ca nu merita. Durerea pe care le-o provoaca realitatea, faptul concret ca nu au ce-si doresc, este pentru ei cea mai mare piedica. Solutia unei astfel de dileme este una singura. Daca vrei mai mult trebuie sa consideri ca meriti mai mult si sa nu-ti dai voie sa fi nefericit cu ce ceea ce ai deja. Trebuie sa fim capabili sa gasim veselia, dragostea, increderea si pacea interioara oricit de amariti am fi.

Acum sa ne imaginam ca veselia este perechea de pantofi cu care iesi din casa. Cind vrei sa mergi la serviciu sau la plimbare, cind evadezi intr-o excursie la munte sau mergi pina la buticul din colt, nici nu-ti trece prin cap sa pleci fara pantofi, nu?
 Sau, daca, Doamne fereste, nu  ai nici o pereche de pantofi in casa, mergi descult, dar numai pe distante mici, pe poteci batatorite, nu pleci sa explorezi tinuturile polare sau jungla Amazoniana! La fel este si cu veselia. Cind sufletul ti-e mihnit de faptul ca aproape ai imbatrinit si constati ca nu ai realizat nimic in viata, nici nu ai puterea sa mai schimbi ceva. Nu ai elanul necesar. Nu esti convingator nici in fata familiei care se presupune ca te iubeste, daramite in fata unui patron sau in fata unui profesor. Oamenii citesc tristetea din privirea ta si o interpreteaza ca fiind semnul ratarii. In schimb, veselia da incredere. Cind vedem un om vesel, chiar daca este sarac sau bolnav, ne simtim bine in preajma lui. Dar avem tendinta sa-i ocolim pe cei tristi.. Ei ne inspira mai mult teama si nervozitate, decit mila, de parca suferintele lor ar fi contagioase si, minati de un instinct sanatos, ii evitam. Magnetismul lor ne impinge sa procedam astfel. E simpla autoaparare. Prin urmare, starea pozitiva, veselia, este cea mai buna cale de a inspira incredere si de a deschide inima unui om care nu te cunoaste.  Fiecare om se afla, intr-un fel, deasupra altora care sint chiar mai amariti decit el, fiind tavan fata de cei mai slabi si podea fata de cei mai puternici...spunea cineva lucrul asta, dar nu stiu cine. Nimeni nu este, prin urmare, indreptatit sa sufere din cauza ierarhiilor perofesionale, din cauza faptului ca trebuie sa se supuna in fata altui om, care, poate, nici macar nu este mai bun. Ce mai conteaza o treapta in plus? Adevarul este ca suferinta ne-o provocam singuri. Uitam cu nonsalanta ca avem un acoperis deasupra capului, ca avem, cit de cit, ce minca, ca putem citi pentru ca vedem,  ca putem respira pentru ca ne functioneaza plaminii, ca ne putem misca pentru ca avem picioare, si, slava Domnului, ca putem vorbi, pentru ca nu sintem singuri pe lume. Toate acestea sint reale si intemeiate motive de bucurie. Si lista este deschisa. Nu este destul? Nu. Foarte bine, nu-i nimic rau in faptul ca vrei mai mult. Dar nu fi trist! Bucura-te de lumina soarelui sau de picaturile de ploaie, aducatoare de liniste, de ochii cercetatori ai unui copil, ajuta un batrin sa treaca strada si fii fericit ca existi si ca esti om. Nu este putin lucru. Cu greu ai ajuns aici si, cu un mic efort, vei merge chiar mai departe.  E dreptul tau si nimic nu ti-l anuleaza. Regreta, iarta, uita, fii fericit si toata lumea va fi la dispozitia ta. Avind pantofii in picioare, nu-ti ramine decit sa pleci la drum, incotro te trage inima. Si vei vedea ca veselia iti deschide toate usile. Inclusiv pe cea a fericirii.

Leapsa pentru parinti -Cum il motivezi pe copil sa citeasca?

Leapsa pentru parinti -Cum il motivezi pe copil sa citeasca? preluat de la Chinezu’ 


De fapt, preluat de la Corvin care a preluat de la Chinezu'. Pana la urma ce importanta are cine de la cine a preluat? Importanta este tema si cauza. Si eu pot spune ca am doi copii. Fiind aceeasi generatie cu Chinezu si Corvin, recunosc ca am rasfatat'o pe cea mare din aceleasi considerente bine punctate de Corvin. La fel fac si cu juniorul, chiar daca mie mi se pare ca e un rasfat "mai cu cap". Una peste alta, cu fiica'mea am mers pe recompensa. A tinut pana la un moment dat, dupa care nu a mai mers pe nimic. Mi-a explicat foarte autoritar (credea ea) ca nu-i place sa citeasca. Si se tavalea ca un  magar cand o punem sa citeasca doua pagini pe care, bineinteles, trebuia sa mi le povesteasca. Cel mic insa,  este foarte interesat de tot "ce caie, mami"? Are cartile lui pe care trebuie sa i le citesc din scoarta'n scoarta ca sa fie multumit. Vrea sa stie ce scrie, indiferent unde scrie. Pe stalpi, pe strada, pe usi...In fine, sper sa fie semn bun.


Imi aduc aminte ca la 7 ani am citit "Capitanul Apostolescu si identificarea".  Ma pedepsise tata si, pentru ca nu existau PC-uri, jocuri si alte nebuneli, si pentru ca parintii mei mancau cartile la micul dejun si la cina, m-am gandit sa le fac concurenta ;) M-a marcat romanul ala pentru ca fost primul de  "oameni mari", pentru ca l-am inteles si mi-a placut. Si cum eram pedepsita cam des, m-am imprietenit cu cartile. Se intampla chiar sa se consume pedeapsa,  iar eu sa nu ies afara pentru ca mai aveam de terminat nu stiu ce carte.
Ca sa nu deviez de la subiect, revenind la progenituri, pana la urma cred ca cea mai buna cale este recompensa, dar depinde si cat reusesti sa-l responsabilizezi pe copil si, categoric, depinde si de dorinta lui de a cerceta si de a intelege lumea.

Teama si tradarea

Gandirea umana creeaza ceea ce-si imagineaza.Tocmai de aceea, a-ti pastra ratiunea in mijlocul nebunilor, credinta in mijlocul ateismului, demnitatea in mijlocul oamenilor fara caracter si independenta intre „oile” care se lasa manate cu atata usurinta, este o adevarata performanta. Un miracol dintre cele mai frumoase si greu de savarsit. In majoritatea cazurilor, puterea „mizeriei” de a pata sufletele este mult mai mare decat forta de respingere pe care cred oamenii ca o au. Lipsa de incredere in libertatea pe care i-a garantat-o divina putere il face pe om sa se considere prea slab si uita ca abia aceasta indoiala, teama ca fortele raului sunt mult mai puternice decat poate el duce, il face cu adevarat vulnerabil. Nu poate fi nimic mai placut calaului decat teama care o cuprinde pe victima sa. Convingerea ca raul exista, ii deschide diavolului ferestrele sufletului si frica in fata raului pecetluieste dezastrul, deschizand usa. Solutia oferita de intelepti este zambetul neincrezator. Sa-i spui raului in fata: „Nu zau! Chiar ai pretentia ca-mi poti face rau faca ca eu sa consimt?” dupa care sa razi cu dispret de mutra lui uluita este, pana la urma, cea mai buna cale. Cica in aceste conditii „si dracul plesneste de necaz”.

Lupii fara concurenta

Ingrijirea corpului si a spiritului presupune o activitate severa. Din ce am vazut pina acum, prin ingrijire oamenii inteleg fie o dulce inactivitate care ma trimite cu gindul spre moleseala, fie un soi de reconditionare semiactiva, activitate plasata undeva intre un tratament cosmetic si un sport de perfomanta. Neintelegind ce sa faca, oamenii deformeaza cursul curentilor spirituali si se lipsesc, de buna voie, de singurul element menit sa le stirneasca avintul spiritual. Din fericire insa, in intreaga lume vie exista, ca o compensatie, o trasatura puternica numita instinct de lupta. Trasatura care se trezeste in fiecare fiinta si o ajuta sa rezoneze cu universul spiritual. De la cea mai mica bacterie, pina la uriasii elefanti, vietatile manifesta capacitatea si dorinta de a lupta pentru a obtine ceea ce isi doresc. Cine nu lupta este sortit pieirii. Omul nu face nici el exceptie de la aceasta regula. Conceptele sociale care ii cer individului sa renunte la datoria sa fundamentala, aceea de a fi luptator, sint daunatoare atit omului ci si umanitatii, in general. Lupta inseamna selectie, iar selectia exclude degenerarea. Filozofind, nu ca nu as fi facut-o pina acum, sa ne imaginam ca am fi cu totii o haita de lupi!

Fiind atit de multi, e de la sine inteles ca n-am prea avea ce minca. Ca sa ne hranim, am fi nevoiti sa ne organizam, sa ne impartim teritoriile, sa ne “protejam hrana” prin cumpatare si, de ce nu, sa ne aparam cu dintii drepturile pe care le-am obtinut in cadrul speciei. Lupii de cimpie, obisnuiti sa se hraneasca vinind iepuri, nu ar permite lupilor de la deal, care vineaza caprioare, sa-si extinda aria de vinatoare. In caz ca “muntenii” ar insista totusi, intre ei s-ar da o lupta pe viata si pe moarte. Sa zicem ca ar cistiga lupii de la deal, pentru ca sint mai puternici. Atunci, in mod necesar, lupii de cimpie ar fi nevoiti sa migreze la deal si multi dintre ei, mai ales cei neantrenati, nu ar reusi sa vineze si ar muri de foame. Cei care s-ar adapta, cind ar deveni pe deplin constienti de puterea lor, s-ar napusti asupra lupilor de la ses. Si i-ar invinge, pentru ca acestia, intre timp, ar fi deja molesiti din cauza abundentei hranei si a usurintei de a o captura.  

Daca revenim la scara umana a fenomenului, multi sint cei care nu vor accepta  ca o constringere, precum saracia, de exemplu, poate fi la fel de necesara speciei ca si aerul.

Bunastarea generala, atit de mult mediatizata cindva, nu provoaca decit un soi de moleseala spirituala, care te impiedica sa fii cu adevarat viu. Cind ai de toate, cind „cineva” se ocupa de toate nevoile tale fundamentale, ce nevoie mai ai sa lupti?

Pentru ce? Pentru un mic surplus, si acela indoielnic? Nu e mai comod sa te declari „civilizat” si sa beneficiezi, fara jena, de avantajele cucerite de stramosii tai? Ba da, sigur ca da. Dar, in acest caz, daca intr-o zi vin „lupii de la deal” si te iau la goana din propria ta casa, nu ai de ce sa te miri. E logic sa fie asa. E in firea lucrurilor. Cei puternici dicteaza si isi aleg ce este mai bun. Daca, pentru ca ai avut stramosi de marca, ti se pare normal sa le mostenesti averea si privilegiile, de ce nu te-ai obosit sa inveti sa fii ca ei, un bun luptator? De lene. Asta este singurul raspuns cinstit. Comoditatea poate fi un banal defect, remediabil, ca toate defectele, daca este vorba despre o persoana oarecare. La nivel de societate, este insa o adevarata catastrofa. „Unde esti tu Tepes doamne...” se intreba poetul, acum mai bine de un secol. Instinctul de lupta al omului obisnuit pare sa fi disparut. Dar nu poate sa fie asa. Legile divine spun ca precis nu este asa. Fiecare dintre indivizii unei societati are acest instinct si, cu putina indrazneala, l-ar putea chiar folosi. Singura piedica este, culmea!, o morala prost inteleasa. „Cei care lupta isi oprima semenii”, spun cei care nu se avinta considerind ca sint „nobili si educati”. Totusi, trecind peste faptul ca cei care nu lupta pierd precis, „pacifistii” ar trebui sa inteleaga, cit nu este prea tirziu, ca luptind le fac un bine chiar celor pe care ii infring. Ii obliga sa evolueze sau sa dispara. Si acest proces este nu numai corect, dar si benefic intregii specii umane. Astfel, chiar si lupii fara concurenta s-ar transforma in catelusi si s-ar hrani cu...mincarica de varza acra.

Cine esti tu?

De multe ori m-am intrebat cine esti tu, cel care " ma citesti"? Vreau ca cred ca esti un om bun pentru ca, in caz contrar, aceste pagini ar fi pentru tine ca o scinteie care ar putea declansa un incendiu devastator sau un pumnal care iti va scormoni in piept, sfisiindu-l cu blindetea lor. Ele iti pot umple imaginatia de himere, dar te poate inalta si pe cele mai inalte culmi. Esti pregatit sa accepti provocarea? Sub aspectul unui colaj de ginduri, intimplari sau informatii s-ar putea ascunde o piatra rara. Esti dispus sa o cauti? Probabil ca da, probabil ca nu. Daca vei ride sau vei plinge, de tine depinde. Intentionez sa lansez, picatura cu picatura, parfumul pe care il cauti.
Sa ne imaginam ca ne-am afla fata in fata. Ce m-ai intreba mai intai? De unde stiu? Sau cum se face? Am sa-ti raspund ca ceea ce cauti se afla la indemina ta. Ai o bagheta? Stii sa ridici mina stinga spre cer si sa-ti pui mina dreapta piept? Ti se pare caraghios? Nu e. Tine in mina stinga bagheta si ridic-o spre cer. Cauta cu ea vibratia care te anunta ca ai directionat-o bine. Daca te vei simti cutremurat de un fior inexplicabil, atunci fii foarte atent la ce va urma. Daca nu vei simti nimic, nu te nelinisti. In fond, nu te vede nimeni si nimeni nu va sti. Sa presupunem insa ca ai simtit ceva. Oricit de slab. Stai putin si savureaza ceea ce ti se intimpla. Vezi ce putere are cuvintul scris? Imediat te-ai apucat de prostii si nici macar nu ai citit textul pina la capat! Poate ca eu glumesc... Poate ca e doar o simpla metoda de a-ti atrage atentia... De fapt, tot ceea ce mi-am propus a fost sa-ti demonstrez ca nu conteaza ce crezi tu ca ar fi bine sa afli, conteaza ca ceea ce afli sa fie adevarat. Dar sa revin la picaturile de parfum. In cea mai mare proportie sint ale mele si tot ceea ce pot sa-ti promit este ca nu o sa-ti ofer nimic din ceea ce mi se pare indoielnic.

Iubire neindeminatica

Ma urmareste obsesiv moartea Madalinei Manole. Nu inteleg ce mecanism se defecteaza in interiorul nostru atunci cind luam decizia de a ne curma singuri zilele. Ce ne determina sa nu ne mai iubim? Nu inteleg cum cei de linga noi nu isi dau seama ca, emotional, suferim niste schimbari, avem nevoie de ajutor si nu ne pricepem sa-l cerem. Si nu inteleg de ce toata lumea priveste depresia ca pe o boala rusinoasa.
Concluzii:
Asa cum forta atrage forta, viata atrage viata, binele atrage bine, la fel si iubirea atrage iubire.Uneori insa, in functie de modul in care este confirmata, ea poate produce o forma speciala de dragoste: distrugatoare si teribila, precum ura. Fie ca e fata de noi insine, sau de aproapele nostru. Exista si iubiri care ucid la fel de bine ca ura. Vointa de a iubi sau de a fi iubit este un fel de bisturiu cu care cel indragostit "lucreaza" asupra persoanei pe care o iubeste. Cu acest instrument, indragostitul poate curata cangrenele morale cele mai cumplite sau poate taia portiuni adinci in fiinta iubita, ucigind-o. La limita, se poate intimpla sa nu fie nici o fericire sa fii iubit daca este o iubire toxica, daunatoare.
Solutia, spun unii, este sa te detasezi cit poti de mult de problemele altora. Sa-i ajuti numai daca ei iti solicita ajutorul. Si daca nu o fac? Daca nu au abilitatea necesara? Daca nu realizeaza ca sint pe o panta periculos de alunecoasa?
Oare ajutorul este mai mult decit o simpla lamurire, un indemn, pentru ca, in fond, fiecare trebuie sa aleaga o cale prin liberul sau arbitru. Cica numai atunci are loc evolutia. Recunosc ca cel putin o data in viata asta am avut ginduri criminale (si nu cred ca exista cineva care sa nu fi incercat sentimentul asta), cum recunosc ca nu o singura data mi-a trecut prin cap gindul sinuciderii, crezind ca la momentul acela era solutia optima sa "rezolv" niste probleme. Dar m-am uitat in oglinda, mi-am facut autocritica, mi-am lins ranile in liniste si mi-am revenit. Asta sa insemne evolutie? Care este sensul suferintelor pe care le induram? Tot evolutia? De ce ne inchidem ermetic supapa catre fluidul binelui, preferind mai degraba sa murim decit sa o deschidem? Intrebari. Intrebari fara raspus. Poate ma ajutati voi. Pe mine ma doare neputinta.
Dumnezeu sa va odihneasca si va ierte, Madalina si Bogdan. Este loc aici si pentru tinarul buftean Bogdan Cozma a carui stea s-a stins in aceeasi zi cu a Madalinei.